30 June 2021

[EN/RO] Soft Reclaim of Art, through Art: Aurora Király

Bogdan Ghiu
Aurora Király, '50s or Soft Despair', 2020–2021, textile installation, various dimensions, exhibition view at Anca Poterașu Gallery
[EN/RO] Soft Reclaim of Art, through Art: Aurora Király
Aurora Király, '50s or Soft Despair', 2020–2021, textile installation, various dimensions, exhibition view at Anca Poterașu Gallery


One of the best exhibitions of contemporary art in Bucharest at the moment (if not the best) is from somewhere other than myself, by artist Aurora Király at “Anca Poterașu” Gallery.

What do I mean when I say “the best” about an art event? I, for one, refer to a substantial event, with long-term preparing and creating, that is life, sewn interiority, intertwining with exteriority and intimacy. I mean to say “interwoven” with the public, unravelled, exposure of an otherwise continuing hidden processes, that is moreover implicit, without excessive explanations, especially involving the viewer and handed down to an audience that can further work with the show: creating and offering creating existential techniques, and I repeat: in time, in duration, full of self-questioning substance, self-sensitive, thus amplifying depth, and resilience of life.

Undressed like so, in the Agamben sense of the famous ”naked life”, asymmetrically exposed, unveiled, un-insured, unguaranteed – to be exploited as a human resource, yet nonetheless a resource – which human life now stands for –  life in general, Life, what else can we expect, pretend, celebrate – which means to use -, when it is called for, in the case of art what else than these kind of compensations, of reparations, of re-substantialisations of life through its unfolding and refolding, by un-flattened living, adding volume to its experience.

Aurora Király, 50s or Soft Despair, 2020–2021, textile installation, various dimensions, exhibition view at Anca Poterașu Gallery

How can one not celebrate that which we should simply refer to, and not for not, living life, when we live more and more in an externalized manner, both in cause and effect, caused by others and for others, invisible in seeing others, mere relays or circuits, production chains of an added-value, not just non-vital and non-human, but outright… ”trans-human”, where the human is just a placeholder for speculative transition, whereas the existential reflexivity of life ends up being pure semiotically-algorithmic-financial speculation? What else can one wait for and what else can once celebrate in art if not the renewal of life’s resistance by deepening, if not even by reinventing living?

Exemplary so, there are some artists who teach us that art means, above everything, taking advantage by wounds made by history, because the wound is already proto-interiority, a good environment for the affirmation of the human disease, of the multiplying culture of interiority. At its highest degree, and I repeat, exemplary so, far from lamenting the subtraction of one to oneself, as we all do, Aurora Király seems to have taken advantage of the politically imposed interiorized restrictions that came with the pandemics. She instead sewed, stitched together not only her identity (misleading, misguiding word), but publicly and objectively, her whole personal composition as a transmittable existential technique. The singularity, always an embroidered operation made out of other singularities, accidents and contingencies, was instead approached as threads of the general in order to compose singularities.

Aurora Király is recomposing herself technically, in a process of reification, but without positioning herself as merchandise, but rather as a divergent, polemic element towards the capitalist extractivism (especially the neoliberal one, of course), in order to offer herself as an alternative production chain, inciting to material self-reflection. I could not help but evoke throughout my many visits through her exemplary exhibition, a title such as Matter and Memory, by Bergson, in connection to the Deleuzian time crystals.

Aurora Király seems to undergo the entire potential, the entire arsenal of art, and the military connotation is not at all accidental here: we have to defend ourselves and above all, to rebuild ourselves, and since we are so forlorn, all we have left is art. This is the apparent statement of the artist, yet without any trace of despair, on the contrary: profoundly and extensively feminine, the art repairs, makes things re-appear.

Dream Space, ‘Crescent Moon’, 2021, sewn drawing and unravelled threads in cotton fabric, 160 x 100 cm and Selfie, 2021, sewn drawing and unravelled threads in cotton fabric, 107 x 104 cm, exhibition view at Anca Poterașu Gallery

Revisiting the ontologically infinite potential of art, and thus, adding even more potential, reclaiming it, bringing it around again to oneself, the artist realigns new artistic techniques in new ways, singular ways, and even more importantly, singularizing, individualizing (it is not even about mixed media technically speaking, as we all are now used with the term). Photography, as in the image, with its instabilities and its remanences, its survival (warburgian and not only), as a frail stage of identification, of self-acknowledgement and process-based if not even as a meta-process, as a super-technical metaphor of its entire self-actualization, the sewing-embroidering, in its profoundly homely (intimately) sense, linked with family, with the traditionally feminine: as an infinite prowess of, I repeat, re-defending and re-launching life from pre-existence. Nothing is discarded, everything can be sewn-in, infinitely, life. Everything, as a living memory can become matter again, substance: it rematerializes exactly when it looks worn off, and the wearing down is exactly usage, meaning creation, adding and offering value.

Exceptionally curated by (accompanied by) Cristina Stoenescu, the show from somewehere other than myself deploys the exhibition title from a pre-existent text, but not in the spirit of the ironic postmodern quote on quote, but in the way that it makes it clear that we are not only in the same boat, but also sewn in together, in the same infinitely rearranging body of humanity of the Planet, planet which itself needs a body from us again. The artist sews and unravels, takes photographs and clusters-in the negative, as I mentioned before, in time-crystals, since passing is not loss, wastefulness, extinction, it is time-making, substance-giving, matter-memory (matter is memory), life-offering, and above all, living life, lived life, lasting life, substantially so.

Textile images, tactile images: softness, as Cristina Stoenescu underlines, and protection, on which there are imprinted both intimate and heroic images, pertaining to an acknowledged feminine  corporeality in a way that it is simultaneously expressive, invocating and warrior-like (Reclaim: an affirmative protest), doubled femininity following to be doubled yet again, multiplied in securing and assuring depth in which, even non-erotically (acknowledged), life recomposes itself. Collective textile statues, what else can one ask from art – especially when what is offered is being wanted?

Aurora Király, ‘Soft Drawings Subconscious Narratives’, exhibition view at Anca Poterașu Gallery

Fortuitous pandemics wherein the artist can make such art, not at all reactive, dependent, or bemoaning, but full of spirit and truly creative. Since this is how true creativity looks like, and true resilience, fashionable words nowadays, already worn out by the use and abuse of the political and the media, this counter-art of wearing out ideas, of bringing to ruin the existential resources.

Masterly, I would say, if not for its masculine nuance, so paternalist and professor-like! Research and making by researching, the art of Aurora Király is to be researched professionally and intimately. Profit is beyond hope!

The text was originally published in Romania, in “Observatorul Cultural” no. 1065 / 2021

Aurora Király, 'from somewhere other than myself', 2021, at exhibition view at Anca Poterașu Gallery
Aurora Király, 'Subconscious Narratives (Double Self-Portrait)', 2021, photogram, silver gelatin print, 30.5 x 24 cm (framed), exhibition view at Anca Poterașu Gallery
Aurora Király, 'Subconscious Narratives (Self Portrait as Pierrot #1- #5)', 2021, photogram, silver gelatin print, 28 x 18 cm (framed), exhibition view at Anca Poterașu Gallery
Aurora Király, 'Viewfinder Clash #1', 2021, acrylic structure 30 x 38 x 18.5 cm, Silver Gelatin Plate 21,2 x 30 cm, exhibition view at Anca Poterașu Gallery
Aurora Király, 'from somewhere other than myself', 2021, exhibition view at Anca Poterașu Gallery
Aurora Király, 'from somewhere other than myself', 2021, exhibition view at Anca Poterașu Gallery
Aurora Király, 'from somewhere other than myself', 2021, exhibition view at Anca Poterașu Gallery
Aurora Király, 'from somewhere other than myself', 2021, exhibition view at Anca Poterașu Gallery
Aurora Király, 'Soft Drawings', Lighbox (Ultra Giclee pigment print on backlit film, lightbulb, wooden frame), 43 x 30 cm, exhibition view at Anca Poterașu Gallery


Una dintre cele mai bune expoziții de artă contemporană (dacă nu chiar cea mai bună) din această perioadă este aceea intitulată from somewhere other than myself, a artistei Aurora Király, deschisă la Galeria „Anca Poterașu“ din București.

Ce spunem cînd spunem „bun“ în legătură cu o manifestare de artă? Eu, unul, cînd spun „bun“, spun substanțial, cu durată lungă inclusă și creînd, proiectînd, astfel, durată lungă, adică viață, spun interioritate „cusută“, „împletindu-se“ cu exterioritatea și intimitate „întrețesută“ cu publicul, spun desfacere, expunere și continuare a proceselor ascunse sau mai curînd implicite, neexplicitate, la vedere și, mai ales, împreună cu publicul și oferite spre preluare și continuare de către acesta: creare și oferire de tehnici existențiale creatoare, repet, de timp, de durată, de substanță autointerogativă, self-sensibilă, deci de amplificare a profunzimii și a „rezilienței“ vieții.

Atît de denudată, în sensul celebrei „vieți nude“ a lui Agamben, adică atît de asimetric expusă, descoperită, ne-asigurată, ne-garantată – pentru a fi exploatată ca o resursă, „umană“, desigur, dar înainte de toate „resursă“ – a ajuns să fie viața umană – și viața în genere, Viața –, încît ce altceva să așteptăm, să pretindem, să celebrăm – adică să folosim –, atunci cînd e cazul, în cazul artei decît tocmai astfel de „compensații“ și de „reparații“, de re-substanțializări ale vieții prin deplierea și replierea ei altfel, prin dez-aplatizarea, adică prin re-„volumetrizarea“ trăirii?

Aurora Király, 50s or Soft Despair, 2020–2021, textile installation, various dimensions, exhibition view at Anca Poterașu Gallery

Cum să nu sărbătorești ceea ce ar trebui să numim, simplu și doar aparent redundant, trăirea vieții, cînd trăim tot mai „externalizat“ cauzal și ca efecte, pricinuiți de alții și pentru alții, invizibili în vederea altora, simple relee sau circuite, lanțuri de producere a unei plus-valori nu numai non-vitale și non-umane, ci de-a dreptul… „trans-umane“, umanul fiind doar loc de tranziție speculativă, însăși reflexivitatea existențială a vieții ajungînd să fie pură specularitate semio-algoritmico-financiară? Ce altceva să aștepți și ce altceva să celebrezi în cazul artei dacă nu refacerea rezistenței vieții prin adîncirea, dacă nu chiar prin reinventarea trăitului?

În mod exemplar, iată cîțiva artiști învățîndu-ne că arta constă, înainte de toate, în a profita de rănile produse de istorie, pentru că rana e deja proto-interioritate, mediu propice afirmării „bolii“ umane, culturii interiorității multiplicante. În cel mai înalt grad, exemplar, repet, departe de a se plînge, ca noi toți, de reducerea la noi înșine, Aurora Király pare a fi profitat de restricțiile interiorizante impuse politic de pandemie pentru a‑și re-țese, a-și re-compune public, obiectual, ca tehnică existențială transmisibilă, nu atît identitatea (cuvînt înșelător, cuvînt-capcană), cît compoziția personală: singularitatea, întotdeauna operațiune de „urzire“ din alte singularități, accidente și contingențe, tratate însă ca fascicule de „generaluri“ tocmai pentru a putea să compună „singularități“.

Aurora Király se recompune tehnic, adică reificant, dar fără a se transpune ca marfă, ci, divergent și polemic față de extractivismul capitalist (în special neoliberal, desigur), pentru a se oferi ca „linie de producție“ alternativă, ca incitare la auto-reflecție materială. Nu am putut să nu evoc, parcugîndu-i de mai multe ori exemplara expoziție, un titlu precum Materie și memorie, al lui Bergson, în legătură cu analizele căreia ar trebui, evident, pusă, sau deleuzienele „cristale de timp“.

Aurora Király pare a trece întregul po­tențial, întreaga panoplie tehnică a artei în revistă, iar conotația militară nu este deloc întîmplătoare aici: trebuie să ne apărăm și, mai ales, să ne reconstituim, și atît de abandonați sîntem, încît nu ne-a mai rămas decît arta, pare a spune artista, fără a dispera însă, dimpotrivă: profund și extins feminin, arta repară, adică face să re-apară.

Aurora Király, ‘Viewfinder Clash #9’, 2021, acrylic structure 38 x 28 x 18.5 cm, Silver Gelatin Plate 21,2 x 30 cm, exhibition view at Anca Poterașu Gallery

Revizitînd infinitiul potențial ontologizant al artei și, în felul acesta, re-potențialzîndu-l, readunîndu-l și readucîndu-l în sine, artista aliniază tehnici ale artei în noi moduri, în moduri singulare și, mai ales, singularizante, individuante (nici nu mai e vorba despre ceea ce, tehnic, pe etichetele expoziționale ne-am obișnuit să fie, convențional, descris ca mixed media), fotografia, adică imaginea, cu instabilitățile și remanențele, „supraviețuirile“ ei (warburgierne și nu numai), ca stadiu fragil al identificării, al asumării de sine, și, procesual, dacă nu chiar meta-procesual, ca supra-metaforă tehnică a întregii reasumări de sine, țesutulcusutul, dar în sens profund casnic (adică intim), familial, tradițional feminin: ca infinită pricepere a, repet, reparării și relansării vieții din preexistent, nimic nu se aruncă, din orice se poate re-urzi, la infinit, viață. Tratat ca memorie vie, totul, orice redevine materie, substanță: se re-materializează exact cînd pare a se fi uzat, uzarea fiind, tocmai, folosire, adică creație, valorificare și valorizare.

Excepțional curatoriată (adică însoțită) de Cristina Stoenescu, expoziția from somewhere other than myself, încă din titlu,citează, dar nu mai e vorba despre citaționalitatea ironică postmodernă, ci despre relevarea faptului că sîntem nu numai „în aceeași barcă“, ci cusuți împreună, laolaltă, în același corp infinit modelabil și modulabil al umanității și al Planetei căreia trebuie, tocmai, să-i dăm din nou corp. Artista coase și des-țese, fotografiază și închide negativul, cum spuneam, în „cristale de timp“, pentru că trecerea nu e pierdere, risipire, extincție, ci producție de timp și substanță, de materie-memorie (materia este memoria), producție de viață și, mai ales, de trăire a vieții, de viață trăită, adică de durată, de substanță.

Imagini textile, imagini tactile: moliciune, cum bine remarcă Cristina Stoenescu, și pro­tec­ție, dar pe care sînt imprimate imagini în același timp intime și eroice, a unei corporalități feminine asumate în același timp expresiv, invocator și războinic (Reclaim: protest afirmativ), feminitate de-dublată pentru a fi, tocmai, dublată, înmulțită, profunzime securizantă și asigurătoare în care, chiar și non-erotic (afirmat), viața se recompune. Statuaritate textilă colectivă, ce altceva să mai ceri de la artă – mai ales cînd, iată, ți se oferă fără să fi, tocmai, cerut?

Aurora Király, ‘Subconscious Narratives (Rays)’, 2021, photogram, silver gelatin print, 21 x 29 cm (framed), exhibition view at Anca Poterașu Gallery

Fericită Pandemie în timpul căreia se poate produce astfel de artă, o artă deloc reactivă și dependentă, plîngăcioasă, ci harnică și cu adevărat creativă. Căci așa arată adevărata creativitate și adevărata reziliență, noi cuvinte la modă, deja tocite de uzul și abuzul politico-mediatic, această contra-artă a tocirii, a dezafectării resurselor existențiale.

Magistral, aș spune, dacă n-ar fi un cuvînt atît de masculin, de paternalist și de catedratic! Cercetare și producție prin cercetare, arta Aurorei Király se cere cercetată atît „profesional“, cît și intim. Profitul e nesperat!

Publicat inițial în “Observatorul Cultural” Nr. 1065/2021


ArtistAurora Király
Exhibitionfrom somewhere other than myself
Place / venueAnca Poterașu Gallery
Dates8 May – 4 July 2021
Curated byCristina Stoenescu

See also